De când e lumea și până nu demult, familia era considerată o
celulă. O structură de bază, cu rol fundamental. Celula știe ce are de făcut. Lucrează
până moare pentru a-și duce misiunea la capăt. Și fără ea..., nu știu să
se fi găsit vreo altă cale. Soluții
provizorii, nimic de durată, nimic ce ar putea s-o înlocuiască.
Dar cu familia, e diferit. Putem să funcționăm și fără ea.
Modele sunt destule - virtuale. Instituții, suficiente. Legi, adaptate.
Fericirea, se găsește din belșug pe rafturile supermarketurilor.
Doar că, atunci când celula este tratată nepotrivit mai
multă vreme, se revoltă. Lupta cu bolile autoimune se dă pe viață și pe
moarte...
Ne uităm cu jind la sistemele educaționale lăudate cu surle
și trâmbițe. Copiii sunt ai societății, nici vorbă de familie. Cei șapte ani
de-acasă au mai rămas cam doi cel mult, dacă nu cumva doar două luni și gata.
Celula, de-orice fel, funcționează după o lege. Ea nu se schimbă
cu nici un chip. Are nevoie de temperatură, umiditate, energie, hrană, lumină
etc. Echilibrul e indispensabil pentru viață.
Iar societatea noastră, ca să trăiască, are nevoie de
familii. Familii cu aceleași nevoi ca altădată, cu același sistem de funcționare
ca altădată. Creștem hrăniți cu dragoste și trăim pentru a oferi dragoste,
învățăm văzând și făcând, împărtășim bucuriile și greutățile unii cu alții.
Impactul familiei în formarea personalității se vede în
adult cu ușurință. Cu motivație și perseverență se mai poate corecta ce nu a
fost făcut bine la vremea potrivită. Cât despre copii, transparența e totală.
Ochișorii lor arată dorul după timpul petrecut cu mama, după încurajarea pe
care le-o oferă tatăl, după atmosfera liniștită a unei familii adunate în jurul
mesei de seară.
Poate oare vreo instituție să le împlinească dorul? Ce eroi
ai lumii virtuale ar putea să aducă echilibrul și fericirea de care au atâta
nevoie copiii noștri?
Ascultați-i cum strigă după dragostea noastră. Vor timp, vor
modele. Vor să fie ca noi, pentru că ne iubesc oricum am fi. Vor să ne cunoască
și să facă întocmai. Oricât le-am greși, ei ne iartă. Doar că ne vor pe noi,
nimic altceva. Ne cer prea mult? (Când sufletul le va fi plin, ne vor lăsa să
alergăm spre toate celelalte lucruri.)
Cât încă nu-i târziu, haideți să tratăm societatea noastră
cu medicamentul de care are nevoie. Să ne oferim toată dragostea familiilor noastre
și vom primi mult mai mult în schimb. Cel ce a creat legea vieții – după care
funcționează orice ființă – va face ”nespus mai mult decât cerem sau gândim
noi”. Ne-a creat să funcționăm cu dragoste și ne-o va da din belșug, pentru că El este Dragoste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu