Miracolul picturii. Desfătarea luminii.

Despre cât de frumos se dezvoltă un copil prin activitățile de pictura s-a spus și s-a tot scris. Și așa este. Se poate observa cu ușurință imediat  ce așezi un grup de copii în fața planșelor de lucru. Fără un efort prea mare îi poți deosebi pe cei care sunt obișnuiți cu arta. Le vezi îndemânarea și precizia cu care își coordonează mișcările. Poți distinge un simț al observației fin, atenția la detalii, modul în care evaluează obiectele pe care doresc să le reprezinte. Dacă studiezi și mai atent, poți citi în lucrările copiilor emoțiile neexprimate, povestea trăirilor interioare, modul în care se percep pe ei înșiși și lumea din jurul lor. E atâta bucurie și sinceritate în ochii lor, când vin cu suflețelul desenat în culori vii și spun: ”Îți place?” Așteaptă imediat o evaluare. Atenția mea și a ta contează pentru ei mult mai mult decât înțelegem uneori. Dacă te-apleci puțin, vezi că fiecare linie are povestea ei, că punctul acela înseamnă ceva. Poate că azi nu putem calcula cât înseamnă un zâmbet sau o încurajare, dar peste timp vom culege încredere, siguranță, echilibru, sens și poate multe altele. Și nu e puțin lucru. Însă bucuria pe care o aduce în suflet pictura, bucuria de a trăi într-o lume atât de frumoasă și de a o contempla pe îndelete, este cu adevărat un miracol.

Se știe că ochiul vede atât cât este lăsat să vadă. Adică ochiul este educat să vadă doar ceea ce considerăm că este important, iar restul este lăsat deoparte. Treci cu privirea peste multe lucruri, de parcă nici n-ar fi acolo. E uimitor cât de frumoasă e lumea de-aproape, la un pas, văzută printr-un ochi deschis. Astăzi pictezi un pom și îl observi atent... și-apoi toți pomii sunt văzuți aparte. Apoi studiezi lumina și începi să vezi lumină peste tot unde privești. Reprezinți poate un nor și-apoi te pierzi în infinitul de deasupra. Cu cât căutarea se îndreaptă spre frumos, cu atât sufletul devine mai armonios, mai liniștit, mai atras de ceea ce este nobil și curat.

Când ochiul stă închis mai multă vreme, lumina doare. Și întunericul poate părea suficient, ciudat, atrăgător chiar. Arta umbrelor, prezentă la orice pas, e fascinantă. Dar când lumina e dorită, e viață, e veselie, ...desfătare. Chiar o scânteie dacă e, destul cât întunericul să nu o poată învinge. Lumina îmbracă în culoare. Îmbogățește cugetul, aduce profunzime.  Încălzește, împlinește și îndreaptă spre Cel ce mai întâi de toate a chemat Lumina. Oare cum ar fi fost lumea noastră fără ea?

Și-atunci s-o contemplăm, să o lăsăm să radieze, s-o exprimăm prin pensulă și prin trăire. Lumina este viață. Deci viața fie lumină!